Filmul „The Wife” (2017) al regizorului Björn Runge, o dramă tulburătoare încărcată de dileme etice complexe născute în jurul ambițiilor personale, relațiilor, puterii și identității, spune povestea lui Joan Castleman, soția dedicată și aparent mulțumită a apreciatului scriitor Joe Castleman. Cei doi soți primesc cu emoție vestea că Joe va fi câștigătorul Premiului Nobel pentru Literatură, fiind invitați într-o călătorie la Stockholm, unde vor participa la prestigioasă ceremonie. Pe măsură ce călătoria se concretizează, tensiunile și conflictele care nu au fost adresate în relație încep să iasă la suprafață.
Pe măsură ce navighează printre evenimentele care au dus la ceremonia Nobel, nemulțumirea, resentimentele si invidia lui Joan devin din ce în ce mai evidente, tensiunea din relația lor intensificându-se mai ales atunci când infidelitatea lui Joe este expusă, provocând-o pe Joan să își analizeze propria loialitate, forțând-o să se uite cu onestitate la sacrificiile pe care le-a făcut pentru a susține căsnicia. Mai multe elemente concură la descătușarea furtunoasă a lui Joan: un tânăr jurnalist, Nathaniel, o invită pe aceasta într-un dialog care o poartă în aminitiri, dialogul având rol terapeutic, reamintindu-i lui Joan de unde a pornit, cu ce resurse, ce compromisuri a acceptat să facă, cum și-a dăruit puterea personală și talentul. Joan trebuie să își confrunte propria identitate suprimată și potențialul neîmplinit pe care l-a jertfit în beneficiul succesului lui Joe. Prin introspecție și îndrumarea jurnalistului insistent, Joan începe să pună la îndoială bazele relației sale cu soțul.
De-a lungul filmului, flashback-urile dezvăluie primele zile ale relației dintre Joan și Joe, înfățișând-o pe Joan ca fiind o scriitoare talentată în sine. Joe este, atunci când Joan îl întâlnește, profesorul pe care îl admiră și de care în același timp se teme. El întruchipează așadar autoritatea, figura tatălui cu care Joan este încă într-o dinamică Oedipala neînchisă. Prin sublimare, Joan își canaliază dorințele și ambițiile reprimate în susținerea carierei soțului ei, primind în schimb iubire, aprobare și validare. Acestă dinamică primește susținerea unui fond patriarhal al vremii: lui Joan i se sugerează în tinerețe, la începutul carierei, că doar bărbații pot avea succes sau se pot bucura în mod real de această meserie. Așadar ea se așează într-un rol trasat cultural: nu își poate permite să își depășească soțul, exprimându-și talentul într-o formă supusă, ascunsă, lăsându-i acestuia poziția patriarhală, respectiv puterea și gloria. Pe măsură ce aceasta își asumă relația cu Joe, ea își sacrifică propriile ambiții pentru a susține cariera soțului, devenind scriitorul-fantomă al soțului (ghost-writer), respectiv ea scrie manuscrisele pe care soțul „le editeaza”, iar acesta primește toate aprecierile, soția suprimându-și așadar parte din identitate.
Joe este neinspirat când, într-un grup de socializare la care participă în preajma evenimentului de decernare, pentru a-și întări persona grandomană, rostește: „Soția mea nu scrie!”, ceea ce o înfurie pe Joan, aceasta simțind că soțul îi posedă și acea îndeletnicire realizată în umbră. Nu în ultimul rând, în discursul de acceptare a premiului Nobel, Joe, într-o încercare de a restitui puținul de care este capabil către soția sa, dedică întreg premiul soției, fără a dezvălui însă adevărul.
Invidia are un rol important în adaptare, fiind prima fază în procesul de separare-individuare. Ambii soți au laturi dependente, însă cei doi soți trăiesc invidia foarte diferit: Joe, fiind invidios pe talentul lui Joan, încorporează, posedă cu sadism obiectul invidiat, folosindu-se de talentul acesteia într-o formă narcisic-grandioasă, ca și cum i-ar aparține, în timp ce Joan, la momentul anunțului premiului, trăiește cu invidie momentul de glorie al soțului, acest moment fiind însă unul catalizator, putând să o elibereze din dinamica narcisic vulnerabil-masochistă.
Momentul culminant (video aici si aici) vine după ceremonie, când Joan îl confruntă pe Joe, afirmându-și valoarea și revendicându-și vocea. Într-un act puternic și cathartic, făcând slalom printre formele uzuale de gashlighting pe care soțul le-a folosit de-a lungul vieții pentru a o ține într-o poziție fără putere, ea preia controlul asupra propriei narațiuni, declarând-și aspirațiile de a scrie în mod independent.
Dilema etică a lui Joan apare doar atunci când se confruntă cu disonanța dintre propriul potențial creativ forțat să stea în umbră și rolul subordonat pe care și l-a asumat în relația lor. Joe se simte îndreptățit să beneficieze de acest aranjament legat de scriere, însă narcisismul său nu poate suporta granițe, așadar îndreptățirea lui se extinde și în alte spații ale cuplului: el poate avea orice femeie își dorește. Joan realizează pentru prima dată că și ea are dreptul să trădeze și își îndreaptă atenția chiar către această înțelegere tacită pe care soții au făcut-o cu mult timp în urmă. Joan amenință să trădeze așadar chiar înșelăciunea la care iau parte amândoi, dorind să se elibereze de acest pact de ale cărui avantaje se bucură în special el, la nivel de împlinire și stimă de sine.
Narcisismul grandios al lui Joe se vede și în relația acestuia cu fiul său: acesta este la rândul sau un scriitor aspirant, însă tatăl nu îi poate vedea talentul, validând zicala că „la umbră unui nuc nu crește nici fir de iarbă”. Mama, Joan, îl vede talentat, însă nu are suficientă voce în față soțului astfel încât să îi susțină fiului autonomia, la fel cum nu și-a putut susține sieși autonomia scriitoricească.
Filmul ia o turnură diferită de cea pe care o așteptăm: Joan nu apucă să plece după cearta dintre ea și soț, în care îi spunea acestuia că vrea să îl părăsească. Joe face un atac de cord, ea reintră în rolul pe care l-a practicat toți anii: acela de îngrijitor. Filmul se sfârșește cu o scenă în avion, în care Joan este cu fiul său. Aflăm că Joe a murit când însoțitorul de bord oferă condoleanțe. Apare și jurnalistul Nathaniel, cel care a avut un rol mercurian – acela de a-i aduce aminte lui Joan de propriul adevăr. Acesta se ghemuiește pe culoar pentru a-i vorbi, însă Joan îi spune că, dacă împărtășește ceva din suspiciunile lui legate de aranjamentul scriitoricesc impus de soț, îl va da în judecată. Moartea soțului încheie pactul dintre ea si soț, așadar scrierile de acum încolo îi vor aparține întru totul lui Joan.
După ce Nathaniel pleacă, ea se întoarce către fiul ei, care a auzit tot dialogul. Joan îi explică acestuia că, atunci când vor ajunge acasă, îi va împărtăși lui și surorii lui adevărul. Cu alte cuvinte, anticipăm un dar pe care i-l face fiului: odată cu revendicarea propriei voci, aceasta îl poate ajuta si pe fiu să își elibereze vocea scriitoricească. Arătându-i fiului elementele de adevăr, dar și elementele de sine fals grandios ale tatălui, Joan eliberează putere pentru fiu, pentru ca acesta să-și consolideze și să-și ia în posesie talentul.
Filmul „The Wife” ridică întrebări profunde despre sacrificiile pe care le fac indivizii în cadrul relațiilor, de cuplu sau profesionale, și dilemele etice care apar atunci când propriile ambiții și dorințe sunt subjugate de dragul succesului altuia. De asemenea, subliniază forme de plagiarism invizibil, care sunt adesea atât de profund ascunse, încât nu vor fi niciodată cunoscute, fiind susținute prin abuz de putere, pe de o parte și narcisism vulnerabil, pe de altă parte.
Sursa foto: rottentomatoes.com