În lucrarea de față vom argumenta și suține că basmul „Cupidon și Psyche” poate fi considerat o descriere metaforică a procesului feminin de maturizare și individuare, o „călătorie a eroinei” (dacă aplicăm modelul lui Joseph Campbell), o incursiune într-un cosmos interior feminin care se desăvârșește. În același timp, vom fi martorii desprinderii bărbatului din complexul matern. Nu în ultimul rând, dacă analizăm basmul dintr-o perspectiva intra-psihică, acesta ne învață cum psihicul nu se poate maturiza în absența iubirii iar erosul nu poate aduce evoluție atunci când există doar într-o formă inconștientă, basmul arătând, așadar, în esență, o ritualizare către iubirea matură, conștientă.
În ciuda faptului că face referire la personaje din mitologia greacă, „Cupidon și Psyche” este parte din colecția de basme „Metamorfoze sau Măgarul de aur” scrise de Lucius Apuleius, în anul 124 d.Hr., singura colecție atât de veche ce a supraviețuit în întregime. Apuleius este un autor latin, african de origine, născut în Madaurus (actualul M’daourouch din Algeria). A studiat în Atena și în alte centre din jurul Mediteranei înainte de a se stabili în Roma, la jumătatea secolului 2.
Personajele principale ale acestui basm sunt Psyche, mezina unei familii regale și Cupidon (îl vom inalni și ca Eros, Cupid, Cupido sau Amor), fiul înaripat al desăvârșitei zeițe Afrodita (Venus) și a zeului războiului, Marte. Cupidon are un frate, Anteros, zeul iubirii împărtășite. Cupidon este cunoscut ca zeu al dorinței, al iubirii erotice, atracției și iubirii adesea neîmpărtășite. Săgețile lui Cupidon nu conduc doar către dorința erotică, ele fiind îndreptate către inimă. Săgețile lui Cupidon îi fac pe cei ce le primesc să se îndrăgostească. Robert Johnson, autor jungian, face deosebirea între termenii „be in love” versus „to love”[1], prima fiind iubire plină de proiecție, nesustenabilă, pe care adesea Cupidon o invită prin săgețile sale, cea de-a doua fiind iubirea matură, durabilă în timp.
Joseph Campbell, scriitor american şi specialist în mitologie, a analizat nenumărate povești, mituri și basme din diverse locuri de pe planetă şi a descris călătoria eroului[2] ca fiind întotdeauna un ciclu complet, o călătorie ce porneşte de la necunoscut către cunoscut, o călătorie întru desăvârşire. Aceasta cuprinde trei mari stadii, fiecare cu mai mulţi paşi necesari: pornirea în călătorie, faza în care eroul părăseşte lumea confortabilă şi familiară şi se aventurează în necunoscut, iniţierea, în care personajul este supus unei serii de teste în care trebuie să-şi demonstreze tăria de caracter, şi reîntoarcerea, în care eroul revine şi aduce bogăţiile cuceririlor sale înapoi, pentru beneficiul familiei, comunităţii, sau poate al lumii.
Cu toate că atât în mitologie, cât și în basme vom întâlni în special călătorii de individuare în care sunt prezentați eroi bărbați (Ahile, Ulise, Perseu, etc.), iată că acest basm ne oferă o călătorie descriptivă a maturizării interiorității unei femei, o călătorie de la copila inocentă (puella) la femeia individuată.
Originea numelui Psyche o găsim în limba greacă și se referă la suflet sau spirit sau chiar fluture. Prin simbolistica acestui nume, este anticipată așadar călătoria eroinei, o călătorie spirituală, transformatoare, de descoperire de sine.
Psyche întruchipează, la începutul basmului, feminitatea inocentă, neatinsă, virginală. Psyche este cea mai mică dintre trei surori foarte frumoase, însă frumusețea ei este dublată de ceva dincolo de lumesc, ceva ce nu poate fi pus în cuvinte: „frumuseţea celei mai mici era atât de neobişnuită, atât de minunată, încât nu putea fi exprimată şi nici chiar îndestul de lăudată din cauza sărăciei de cuvinte a graiului omenesc.”[3] Psyche devine din acest motiv obiectul proiecției comunității: „Locuitorii ţării, străinii, toţi în sfârşit alergau cu grămada, dornici să vadă această rară minune, de care se dusese vestea.”[4] Cu cât proiecția este mai mare, cu atât individualitatea și, ca o consecință, procesul natural de dezvoltare, sunt mai puțin accesibile pentru protagonista basmului nostru. Psyche este admirată, nu și iubită în mod autentic.
Situația ei este una de izolare: inocența ei naturală, fiind amplificată de proiecții colective, o îndepărtează de condiția umană: “Muţi de admiraţie în faţa neasemuitei sale frumuseţi, de care nu te puteai apropia, (…) o venerau cu un respect religios, ca pe însăşi zeiţa Venus.”[5] Aceasta nu își poate găsi un partener muritor cu care să poată clădi un cuplu și o familie, așa cum s-a întâmplat cu surorile sale. Identificarea proiectivă o ține pe Psyche captivă în hybris și inacesibilă.
Omul se naște inițial ca un produs al naturii și doar dacă reușește să se desăvârșească, să se individueze, să își parcurgă “călătoria eroului”, primește și accesul la spirit, la lumea zeilor. Va avea astfel posibilitatea să sălășluiască la intersecția acestor două lumi: lumea de jos și lumea de sus.
Afrodita este o zeiță ce aparține primelor generații de zei, născută din spuma mării produsă de căderea testicolelor lui Uranus în mare, după ce acestea au fost tăiate de către fiul său, Cronos. Este așadar una din zeițele ce s-au născut și au păstrat forța arhetipală a naturii și cruzimea specifică acesteia, fiind aproape de Haos. Este o zeiță care iubește regresia[6], respectiv fiecare lucru trebuie să aibă locul său fix în lume.
În mit însă există și credința că printre muritoare este una deosebită, care s-a născut din pământul impregnat de un strop de rouă venit din ceruri. Este o fecioară care o egalează în glorie pe Afrodita[7]. Psyche pare încă de la început să își depășească condiția prin aura care fascinează lumea sa și acest lucru o înfurie pe zeiță, care dorește ca oamenii să o divinizeze pe ea pentru frumusețe, așadar Afrodita dorește să restaureze condiția umană a fetei, ordonându-i fiului să o facă să se îndrăgostească de „cel din urmă dintre oameni”, de „un nenorocit osândit de Soartă care să n-aibă o stare în lume, nici avere şi nici chiar viaţa asigurată, într-un cuvânt pentru o fiinţă atât de josnică, încât pe întreg pământul să nu-şi găsească pereche în mizerie”[8].
Această stare paradisiacă în care se află Psyche, este mai degrabă o stare specifică Infans-ului, copilului etern, o stare opusă conștienței și evoluției. Partea umană, conectarea cu instinctele, este așadar afectată. Ea nu crește, rămâne o tânăra inocentă, o puella. Sexualitatea, care ar trebui să se trezească, este încă virginală, inconștientă, sălășuieste undeva în adâncuri, departe de conștiință. Pentru a se restaura un echilibru în raport cu hybris-ul, pentru ca Psyche să se poată desprinde de starea paradisiacă specifică Infans-ului, este necesară aruncarea fetei în instinct. Sexualitatea va fi reprezentată așadar ca fiind un „un balaur cumplit, foarte sălbatic şi crud,/ Care cu aripi zburând prin văzduh orişice prăbuşeşte/ Şi nimiceşte în cale-i totul cu flăcări şi fier;/ Jupiter însuşi se teme de el, înspăimântă şi zeii,/ Se-nfioară şi Stixul cu-ntunecatele-i valuri”[9].
Desprinderea lui Psyche de părinți nu se poate realiza în mod natural, ci doar printr-o profeție care cere din partea lor supunere. Despărțirea este atât de dificil de realizat, încât este reprezentată în basm ca fiind atât o nuntă, dar și un cortegiu funerar. Erich Neumann argumentează că această nuntă este un exemplu de hieros gamos specific separării femeii în situații matriarhale – proiecția tipică legată de elementul masculin în matriarhat este aceea a unui element ostil, iar actul uniunii poate fi văzut doar ca o violare a inocenței, asemenea cazului Persefonei ce este răpită de Hades din universul matern al Demetrei[10].
Ajunsă la palatul lui Cupido, Psyche nu evoluează foarte repede. Într-adevăr, este departe de influențele familiei și de proiecțiile incapacitante ale colectivității în care trăia, însă trăiește într-un loc închis – un palat, cu toate bunătățile și serviciile de care ar avea nevoie la dispoziție. Soțul care a primit-o îi oferă tot, însă condiția este să nu îl privească vreodată la lumină. Psyche își începe viața sexuală, însă aceasta se petrece în întuneric. Cupido, chiar dacă este reprezentat aici ca un zeu, este și el bărbatul Puer, care este încă supus legilor mamei sale, Afrodita. El se străduiește să crească și să se desprindă însă nu poate rupe loialitatea fără a o răni. Cei doi tineri trăiesc împreună însă nu se văd. Îi putem considera un cuplu imatur, adolescentin, aparent desprins de rigorile părinților dar în mod real total loial și supus acestora.
Individuarea, maturizarea lui Psyche, presupune “ieșirea din palat” și confruntarea cu lumea, pe de o parte și capabilitatea de a-și vedea bărbatul, pe de altă parte. Venirea surorilor la palat, determinată de o nevoie regresivă a lui Psyche de a se reconecta cu trecutul, generează un punct de cotitură în procesul de maturizare: prin poveștile lor încărcate de gelozie, surorile îi sădesc lui Psyche îndoială, aceasta având un rol catalizator în transformare.
Este de subliniat că pentru surori, tot ceea ce le este strain este „un monstru”. Necunoscutul este așadar înfricoșător și surorile ar dori ca Psyche să se reîntoarcă la condiția ei de fiică a părinților și soră a lor.
Psyche dorește pentru prima dată să înțeleagă și să trăiască cu conștiență prezența bărbatului cu care se iubește. Dorește să îl vadă. Acest moment este dramatizat prin prezența câtorva simboluri: lumina lămpii, ca o reprezentare a capacității de a vedea, a conștiinței; cuțitul, care are ca scop tăierea iluziei, el separând, ajutând la diferențiere, la tăierea cordoanelor ombilicale ale ambilor pueri, dar funcționând și ca simbol pentru masculinitatea integrată; ceara fierbinte care rănește, rana reprezentând simbolic ieșirea din perioada paradisiacă, dar și copilul pe care Psyche îl poartă în pântec – ca un simbol al Sinelui care se poate actualiza prin individuare, a noii situații psihice – conștiență, care se naște din întunericul inconștientului.
În numeroase mituri grecești, Eros apare ca un personaj la care nimeni nu se poate uita direct fără să orbească. Psyche poate însă să îi suporte privirea, să se oglindească în el. Asta arată și potențialul său dincolo de uman. În nehotărârea, durerea și frica pe care diferențierea le presupun, Cupidon o gonește pe Psyche. Aceasta, disperată, se aruncă în râu. Ambii intră în depresie, aceasta fiind necesară pentru a ieși din dinamicile narcisice în care sunt captivi în feluri diferite.
Râul poate fi văzut atât ca un simbol masculin, al forței, mișcării, cât și că un simbol al Sinelui, curentului vieții. Râul o salvează pe Psyche, îi arată că demersul la care este supusă face parte din această curgere firească a vieții. Când este purtată pe un mal și iese din râu, Psyche îl întâlnește pe Pan, zeul sălbăticiunilor, jumătate om, jumătate animal. Lumea spiritului care a atras-o în hybris pe Psyche, este echilibrată așadar de întâlnirea cu acest reprezentant-ghid al lumii instinctuale. Ea începe așadar descoperirea „lumii de jos”, a lumii naturii.
Psyche este atât de imatură și atât de străină de propriile ei posibilități interioare și potențialități, încât la fiecare încercare la care este supusă, dorește să își ia viața. Spre deosebire de eroii bărbați, a căror inițiativă în fața pericolului este de cele mai mult curajoasă, activă, specific atitudinii masculine, pentru Psyche fiecare încercare generează mai degrabă o retragere, femininului fiindu-i specific să găsească resursele în interior. Dacă pentru eroul bărbat forța, anduranța la durere, sete, foame, precum și inteligența sunt cele care îl duc la izbândă, pe Psyche o ajută puterea iubirii, capacitatea de a relaționa și cea de a învăța. Acest lucru îi crește reziliența.
Pentru a putea sta alături de Cupido, Psyche trebuie să învețe să fie egală mamei lui, însă nu prin inflație, așa cum a trăit în trecut, ci prin a-și lărgi conștiința. Ea dorește așadar să învețe, să integreze și, inițial, se duce să se roage la altarul lui Ceres, „hrănitoarea muritorilor” și cel al Herei. Acestea îi refuză ajutorul, fiindu-le fidele Afroditei.
Afrodita, la rândul ei mânată de gelozie, o caută pe Psyche, o aduce la palatul său și, cu ajutorul slugilor sale: Obișnuința, Melancolia și Tristețea, o torturează. Ieșirea din condiția de puella presupune, bineînțeles, desprinderea din condiția narcisică (hybris) și confruntarea cu depresia. Melancolia și Tristețea sunt parte din această confruntare. Afrodita dorește să o distrugă pe fată și acesta este scopul pentru care îi dă mai multe încercări, cărora speră ca fata să nu le supraviețuiască.
Cele patru lecții cărora Psyche trebuie să le facă față au roluri diferite în procesul ei de maturizare, însă aceasta învață că se poate baza nu numai pe condiția ei umană, limitată, ci pe capacitatea ei de a accesa resurse din lumea arhetipală. Patru este un număr reprezentativ pentru individuare, este un număr al Sinelui.
Prima încercare este aceea de a separa un munte de grăunțe. Este o încercare unde primește ajutor de la natură – de la furnici. Aici învață umilința, hărnicia, răbdarea și determinarea acestora. Învață să separe, să disemineze, să diferențieze.
A două încercare, în care trebuie să aducă lână de aur de la o turmă de berbeci foarte agresivi, este o lecție despre modestie – învață să ocolească confruntarea cu ceva ce îi depășește puterile: agresivitatea berbecilor. Primind sfaturi de la Zefir, adună lâna rămasă în iarbă, ducând la capăt încercarea folosind o soluție creativă.
În a treia încercare, este provocată să aducă apă din râul Stix, râul urii, care are apă otrăvită. Coborârea către râu este aproape imposibilă. Și aici primește ajutor tot de la un psihopomp, vulturul lui Zeus. Este foarte importantă această resursă, deoarece Cupido a apelat în sfârșit la ajutorul unui bărbat, Zeus, care să poată egala puterea mamei sale, zeul punându-și la dispoziție vulturul. Cupido, având rana vindecată, începe așadar să participe activ la reușita iubitei sale.
În cea de-a patra încercare, este invitată să aducă o poțiune de frumusețe de la Persefona, poțiune pe care însă nu trebuie să o desfacă. Trebuie să coboare în Hades, în zonele tenebroase ale Umbrei. În această încercare Psyche învață să ofere ofrande potrivite pentru a primi ajutor, îndrăznește să iasă din cuvântul Afroditei, considerând că i se cuvine și ei parte din poțiunea pentru frumusețe zeiască, având în vedere că a trecut prin toate aceste încercări. Ceea ce își pune pe față o aruncă într-un somn adânc. Am putea spune că de fapt Psyche este, în cele din urmă, învinsă. Însă, ca în orice proces profund transformator, vechile dinamici sunt reiterate cu putere spre sfârșitul demersului și pentru Psyche acest lucru înseamnă reiterarea motivului frumuseții, care a fost, de altfel, catalizatorul întregului proces. Dacă în trecut însă acest motiv al frumuseții o ținea departe de iubire, acum dorește poțiunea în scopul seducției, pentru a-l reapropia pe Cupido.
Aici, Cupido devine activ, sosește, pune pomada înapoi în cutie și astfel o trezește pe Psyche. Apelează din nou la Zeus, care, cu ajutorul lui Hermes, mesagerul zeilor, o aduce pe Psyche în Olimp. Zeus decide că este timpul ca cei doi să se căsătorească și îi oferă lui Psyche o cupa de ambrozie, pentru a-i oferi imortalitatea.
Ultima încercare, coborârea în Hades, în interioritatea cea mai adâncă, o recomandă ca fiind specială – aceasta atrage admirația și suportul zeilor și i se validează astfel apartenența la lumea de sus. Dacă la începutul basmului familia și colectivitatea o prețuiau pe Psyche ca și cum aceasta ar aparține lumii zeilor, aceasta ajunge să câștige în mod real apartenența, nu numai în lumea de sus, ci în lumea de jos, a instinctului.
Cele două elemente – iubirea, instinctul (Eros) și înțelegerea, conștiința (Psyche) – dau naștere Plăcerii (Hedone în mitologia greacă, Voluptas în mitologia romană). Dacă ne uităm la nivel de relație, cele două elemente formează cuplul conștient. Dacă ne uităm intrapsihic, în demersul de individuare al femeii, suferința specifică travaliului individuării este elementul care poate da naștere plăcerii autentice, bucuriei conștiente, senzualității și încântării.
[1] Johnson, Robert – SHE, Understanding feminine psychology, Harper, 1989, pg. 35
[2] Joseph Campbell – The hero with the thousand faces, Princeston University Press, 2004
[3] Apuleius – Metamorfoze sau Magarul de Aur, pg. 74
[4] Idem, pg. 74
[5] Idem, pg. 75
[6] Johnson, Robert – SHE, Understanding feminine psychology, Harper, 1989, pg. 3
[7] Erich Neumann – Amor and Psyche, The psychic development of the feminine, Princeton University Press, pg. 58
[8] Apuleius – Metamorfoze sau Magarul de Aur, pg. 76
[9] Idem, pg. 77-78
[10] Erich Neumann – Amor and Psyche, The psychic development of the feminine, Princeton University Press, pg. 72
Sursa imagine: https://pixabay.com/photos/canova-statue-paris-louvre-famous-3705383/