„Fecioarele Greciei se închină Athenei pentru că le învață lucrul de mână. Nicio muritoare sau zeița n-o poate întrece în meșteșugul țesutului. Toată lumea știe cât e de primejdios să te iei la întrecere cu ea la țesut; toți știu cum și-a ispășit greșeala Arachne, fiica lui Idmon, care a vrut să fie mai presus de Athena în acest meșteșug.” – Legendele și miturile Greciei Antice, N. A. Kun
Athena s-a născut din Zeus. Mama sa, Metis, a fost înghițită de către acesta deoarece Moirele, zeițele destinului, îi spuseseră că Metis va naște doi copii, o fată și un băiat care ar urma să îl răstoarne de la tron. Așadar Zeus a decis să evite această soartă înfricoșătoare înghițindu-și soția. Atena s-a născut din capul lui Zeus. Poate din acest motiv este Atena o războinică și are în anumite situații un spirit de răzbunătoare – răzbunarea vine din minte, nu din suflet. Afectivitatea sa este așadar în umbră[1]. Athena își exprimă indirect apartenența la feminin prin știința agriculturii, artă, literatură și meșteșuguri femeiești.
Zeița Athena are așadar un complex matern negativ. Jung ne spune că „fiecare mamă își conține în sine fiica și fiecare fiică, mama; iar fiecare femeie se extinde înspre trecut în mama ei și înspre viitor în fiica ei”.[2] Cu toată că zeița Athena rămâne totuși o zeița pururi castă, cu o mamă indirectă – divină, putem spune că Arachne, țesătoarea de la Colofon, i-ar putea fi fiică divină: de la Athena a moștenit talentul urzirii „firelor ca ceața” în „țesături străvezii ca văzduhul”[3].
Însă Arahne nu vrea să recunoască, mândria o face să se poziționeze mai presus de ceea ce este – o muritoare cu talent moștenit de la Zeiță, fiică a unui simplu vopsitor de lână, Idmon. În spatele trufiei ei se ascunde de fapt multă rușine. Ei îi este rușine de condiția sa de muritoare. Puține sunt muritoarele cărora li se dedică o poveste în miturile Greciei. Arachne este una dintre ele, iar apoi Niobe. Ambele sunt amintite pentru orgoliul lor ieșit din comun, pentru îndrăzneala lor de a sfida zeii.
Aristotel definește orgoliul sau hybris-ul (engl. hubris, gr. ύβρις) ca fiind rușinarea victimei, iar această definiție este în strânsă legătură cu alte două concepte: onoare (τιμή) definită că exaltarea resimțita de o persoană care primește onoruri și rușine (αἰδώς) ca fiind sentimentul resimțit de cel ce a depășit orgoliul[4]. Urmarile hybris-ului sunt neplacute pentru muritorii care uita ca sunt „un înveliș muritor prin care trece puterea nemuritoare.”[5]
În fața Zeiței Arahne ar trebui însă să fie smerită, pentru că aceasta nu este numai zeița ce le învață pe fecioare arta și meșteșugurile, Athena dăruiește celor ce i se supun știință și înțelepciune, îi protejează în situații de război și primejdie. Și nici Athena nu dorește să o vadă pe Arachne ca pe o fiică divină. Jung ne spune că trăirea conștientă a acestor legături de descendență ar produce o senzație de extindere peste generații, individul fiind astfel încadrat în viața generațiilor, toate obstacolele inutile fiind îndepărtate din calea fluxului vieții. Individul ar fi așadar eliberat din izolarea sa și redat totalității sale[6].
Athena nu o poate „încadra” pe Arachne în viață ca fiică divină, devenindu-i astfel protectoare, pentru că nici ea nu are o poziție clară în fluxul feminin al generațiilor: ea este născută din tată, nu direct din mamă. Acceptarea Arachnei ca fiică divină i-ar putea totuși restitui locul pe firul descendenței feminine, însă ea nu vede asta. În raport cu femeile relaționează ori prin a le ține la distanță, ori prin a le respinge[7].
Nimfele recunosc totuși descendența indirectă a Arachnei din Athena: „-Athena te ajută în țesătura asta, alminteri nu se poate, copilă-a lui Idmon. Ea, zeița măiastră, care-a țesut și Herei voalul său de mireasă, e îngăduitoare și-ți dăruiește har. (…) –Nu, nimfelor! … Greșeală!… Pe mine nu Athena m-a învățat țesutul, ci tatăl meu, Idmon. (…) La drept vorbind, zeiței nu-i datorez nimic.”[8]
Când i se înfățișează ca o bătrânică, Athena încearcă să îi spună Arachnei că tinerețea sa înseamnă și lipsă de judecată: „anii încheagă în ei învățăminte”[9]. Ea încearcă să o povățuiască cu blândețe pe Arachne. Zeița Athena este cea care știe să îmblânzească ființele nesupuse, ea fiind cea care l-a îmblânzit pe calul nărăvaș dăruit de Poseidon pământenilor.
Arachne ar avea nevoie însă de ani pentru a-și întări și maturiza suficient Eul. Respingând-o pe Athena ca sursă a darului meșteșugului țesătoriei și prin urmare ca protectoare, Arachne respinge și o altă potențialitate, ce poate fi moștenită tot de de la Athena: ingeniozitatea, gândul pătrunzător ca lancea, spiritul de inițiativă, arta războiului dus cu inteligență, a strategiei. Toate acestea sunt instrumente pe care un om le poate avea în tolba cu care pornește în marea călătorie a vieții. Arachne le refuză, așadar refuză confruntarea onestă cu viața.
Opusul creației este distrugerea și acesta este drumul pe care a pornit de fapt ea. Preferă să moară (alege să se sinucidă) mai degrabă decât să lase mândria la o parte, să coboare la condiția sa reală – de pământeană. Ea este identificată cu Sinele, cu Zeița. Când află cine este de fapt bătrâna ce îi vorbește, ea o provoacă pe Athena, nu i se pleacă, ba mai mult, ea ironizează viața „superioară” a zeilor, înfățișându-i pe pânza pe care o țese în confruntarea ce urmează în scene denigratoare, spre exemplu scene de dragoste cu muritoare sau scene cu nedreptăți ale zeilor, sfidând așadar în continuare existența unei autorități superioare. Ea este înghițită de complex, adusă așadar de către Athena, ca pedeapsă, într-o formă primară, cea de păianjen.
În Coran întâlnim o Sură numită „Surat Al-‘Ankabut” (Sura Păianjenului) în care ni se vorbește tot despre pedepsele pentru fățărnicia față de divinitate: „Allah îi cunoaște prea bine pe cei care cred, după cum la fel de bine îi cunoaște și pe cei fățarnici. […] Ci ei vor purta poverile lor și alte poveri împreună cu poverile lor, iar în Ziua Învierii vor fi ei întrebati despre ceea ce au născocit.”[10]
Păianjenul este o insectă care, deși mică, de cele mai multe ori inspiră groază. Este un animal cu sânge cald, cu sistem nervos cerebrospinal într-o formă primară, mult inferior omului. El funcționează așadar ca simbol pentru conținuturi psihice profund îndepărtate omului, persistând în sistemul simpatic și parasimpatic, ducând cu gândul la un psihic primar, dezordonat și rudimentar.[11]
Păianjenul nu poate fi considerat nici creatură a pământului, nici a aerului. Este o creatură aflată între lumi, între lumea de sus, a Zeiței și lumea de jos, pământeană. El se află așadar într-un proces intermediar. Viața completă presupune în balans continuu între sus și jos și jos și sus. Cu toate că păianjenul își țese pânza în aer, el trebuie să o ancoreze mai întâi pe pământ pentru a-i da forță și stabilitate.
În mitologia tribului Bantu din Africa, într-o poveste care se numește „Muritori care s-au înălțat la cer” se vorbește despre Mulungu, zeul african al Creației, care, suparat pe oameni, a ales să părăsească Pământul și a făcut asta rugând un păianjen să îi țeasă o pânză pe care el să urce spre Cer. Păianjenul a plecat și a țesut pânza, ancorând-o în Cer, apoi a coborât înapoi asigurându-l pe Mulungu că firul este sigur și că poate merge și el. Așadar păianjenul este o ființă ce are acces în ambele lumi.[12]
Păianjenul își țese pânza oarecum în semiobscuritate, el se ferește de lumea largă. Împreună cu alte ființe ca liliecii, șerpii, păianjenul duce o viață fantomatică caracteristică lumii întunecate a umbrei.[13]
Păianjenul din centrul pânzei este simbolul centrului atins, este un simbol al arhetipului Sinelui. Cu cât există mai multă inconștiență, cu atât Sinele este mai îndepărtat de conștiință și se exprimă prin simboluri cum ar fi cele teriomorfe – păianjenul. [14]
Ca și etimologie, cuvântul „spider” (engl. pentru păiajen) are rădăcină în engleza veche în cuvântul „spinen”, care înseamnă a se învârti. Pânza de păianjen poate fi asemănată atât cu un cerc, cât și cu o spirală. Este format dintr-o suită de cercuri concentrice, amintind de lumi înghițite una într-altă, că ochiul lui Dumnezeu în reprezentări medievale ale Universului.[15] Păianjenul țese pânză, de cele mai multe ori, din exterior spre interior, într-o mișcare de circumambulatio – aidoma procesului de individuație, care este adesea asemnat cu o spirală care se îndreaptă încet, anevoios către centru. Mereu ajungem într-un loc pe care l-am mai vizitat, însă experiența va fi diferită.
În transformarea Arachnei în păianjen este restaurat procesul inconștient: posesoare de talent care este convinsă că rivalizează cu cel al divinității, ceea ce ne dovedește o identificare Arachnei cu Zeița (Sinele), aceasta nu este conștientă de partea sa din umbră, cealaltă fațetă, inferioritatea. Este adusă așadar într-o formă de viață foarte primară și invitată să retrăiască și să reintegreze această parte pentru a completa imaginea întreagă de la forma animală la forma divină [16]. Este practic înghițită, posedată de arhetip.
Construindu-și pânza, Arachne își recreza practic propriul templu, unul însă atât de fragil. Ea reconstituie templul interior al psihicului, în care unitatea presupune „nimic foarte bun fără un pic de rău.”[17]
Separată de semenii ei, este captivă într-o pânză pe care o țese la nesfârșit și pe care tot semenii ei, oamenii, i-o rup, forțând-o să ia lucrul iar și iar de la început. Mai mult, soarta ei este și soarta urmașilor, aceștia vor țese de asemenea mii de pânze până să înțeleagă și să accepte locul lor real în lumea naturală.
Pentru că a fost nerăbdătoare cu natura, neaceptand procesul natural de maturare a propriului Eu și pentru că s-a crezut superioară unei Zeități căreia a fost incapabilă să-i vadă toate valențele, Arachne ajunge să fie posedată de spiritele de jos, de pe pământ.
Păianjenul joacă așadar rolul de Mântuitor, care îndruma și aduce un mesaj salvator.[18] El este un simbol reconciliator așadar între o inflație nevrotică a Eului și coerența căutată de psihic. Mișcarea spiralată indică șansa devenirii, a omului atotcuprinzător, ce se află într-un centru coerent, între Cer și Pământ. [19]
[1] Barbara E. Hort (2014) – Pofte demonice. Vampirul psihic din noi și din ceilalți, București, pg. 91
[2] C.G. Jung (2003) – Opere Complete, 9/1, Editura Trei, București, op. cit. pg. 215
[3] N. A Kun (1964) – Legendele si miturile Greciei Antice, Editura Stiintifica, București, pg. 43
[4] Pentru „Hubris”: http://en.wikipedia.org/wiki/Hubris
[5] Barbara E. Hort (2014) – Pofte demonice. Vampirul psihic din noi și din ceilalți, București, op. cit. pg. 159
[6] C.G. Jung (2003) – Opere Complete, 9/1, Editura Trei, București, pg. 215 – 216
[7] Jean Sinoda Bolen – Godess in every woman, Harper Collins e-books pg. 89
[8] Alexandru Mitru (2012) – Legendele Olimpului, Zeii, Editura Vox 2000, București, op. cit. pg. 136
[9] N. A Kun (1964) – Legendele si miturile Greciei Antice, Editura Științifică, București, op. cit pg. 43
[10] Coranul Sfant, Sura 29, Surat Al-‘Ankabut, traducere romana, op. cit.
[11] C.G. Jung (2003) – Opere Complete, 10, Editura Trei, București, pg. 383
[12] Alice Werner (1933) – Myths and legends of the Bantu, http://www.sacred-texts.com
[13] James Hillman (2013) – Mythic Figures, Spring Publication Inc., Puttnam, pg. 199
[14] C.G. Jung (2003) – Opere Complete, 9/1, Editura Trei, București, pg. 215
[15] C.G. Jung (2003) – Opere Complete, 10, Editura Trei, București, pg. 384
[16] C.G. Jung (2003) – Opere Complete, 9/1, Editura Trei, București, pg. 215
[17] C.G. Jung (2012) – Analiza viselor, Editura Trei, București, op. cit.
[18] C.G. Jung (2003) – Opere Complete, 10, Editura Trei, București, pg. 386
[19] C.G. Jung (2012) – Analiza viselor, Editura Trei, București, pg. 453
Sursa imagine: https://pixabay.com/photos/web-spider-spider-web-araneus-1626128/