Filmul ruleaza pe Netflix: https://www.netflix.com/ro/title/70270871
Giuseppe Tornatore este un regizor și scenarist contemporan italian. A regizat mai multe filme de succes, printre care Cinema Paradiso (1988), Legenda lui 1900 (1998), Malena (2001). A câștigat numeroase premii la diferite festivaluri de film, inclusiv premiul Oscar pentru cel mai bun film străin (Cinema Paradiso). Filmele sale se deosebesc prin fantezie, acestea desenează atât lumi exterioare dar mai ales lumi interioare și povești de viață profunde.
În filmul The best offer (2013), personajul principal, Virgil Oldman, ni se înfățișează ca o persoană solitară, sofisticată, cu un caracter oarecum rigid, cu tabieturi multe. Numele ne dă câteva indicii despre momentul vieții: Oldman – o persoană în vârstă, dar care, așa cum vom vedea, nu își acceptă totuși condiția.
La începutul filmului, suntem martorii unei cine la care Oldman primește din partea deținătorilor restaurantului o prăjitură făcută după o rețetă antică, ca omagiu de ziua sa. El nu o atinge, scuza fiind că aniversarea sa este de-abia în ziua următoare. Spune chenerului la plecare: „Ne vedem poimaine”. Practic încearcă să anuleze trecerea unui an. Asistăm de asemenea la un moment în care acesta își vopsește părul, practic incearcand să își ascundă cei 63 de ani.
Oldman ni se înfățișează ca cel servit – lumea este la dispoziția sa. Este un bărbat introvert, pedant, competent, specialist în artă și curator prestigios de licitații. Trăiește într-o lume rafinată. Deține o casă mare, elegantă, cu un nivel estetic ridicat. În prima interacțiune cu casa sa deducem câteva lucruri despre psihicul său: are dulapuri întregi cu costume asemănătoare, precum și un dulap plin cu mănuși. Hainele sunt simboluri ale arhetipului Personei. Avem așadar de-a face cu un individ cu o Persona foarte proeminentă. Înțelegem că există și o Umbră la fel de plină și puternică. Mănușile îmbrăca mâinile. Prin intermediul mâinilor intrăm în contact cu lumea care ne înconjoară. Mâinile sunt suport pentru funcția senzorială. Oldman, care poartă mereu mănuși, are așadar o dificultate de a „atinge”, „a intra în contact” cu lumea.
Umbra lui Oldman este întruchipată de bătrânul său partener, Billy, care îl ajută să facă micile înșelătorii cu tablouri de valoare. Acesta este un artist aspirant căruia însă Oldman nu îi recunoaște talentul. Motivul: „pentru a fi artist ai nevoie de un mister interior”. Detectăm un complex în acest sens – superioritatea și autoritatea lui Oldman, versus supunerea și inferioritatea lui Billy. Billy îl ajută să cumpere opere de artă prețioase la prețuri de nimic, opere pe care Oldman le duce mai apoi într-un spațiu personal secret. Este interesant că acest spațiu se află localizat spatele dulapului cu mănuși. Înșelăciune versus „a te purta cu manusi”, Umbră versus Persona.
În acest spațiu Oldman ține doar portrete de femei – diverse întruchipări ale feminității. El intră în contact așadar cu diversele fațete ale feminității doar în imaginar, în interacțiunea fascinatorie cu tablourile din colecția sa secretă. În concret nu a existat o femeie care să-i capteze atenția: „Admiratia pe care o am pentru femei este egală cu teama pe care o am față de ele.”, declară el. Feminitatea este așadar captivă într-un spațiu interior și așa ni se înfățișează și la întâlnirea de mai târziu cu Anima.
O altă reflectare a Umbrei lui Oldman este și tânărul meșter Robert. Acesta oglindește toate aspectele netrăite ale lui Oldman: este în floarea vârstei, creativ, cuceritor, încrezător, îndrăzneț, are relații multiple cu femei frumoase și fascinante.
Oldman este într-un moment crucial al vieții: în momentul declanșării enantiodromiei. Este provoacat să experimenteze viața netrăită respectiv toate acele aspecte nepuse în act în viața personală până la acel moment. El ne declară la un moment dat: „Nu-mi place să apar în public. Îmi place să rămân în umbră.” Acest proces ce s-a declanșat presupune însă tocmai confruntarea cu Umbra și cu Anima. „Anima este încununarea întregii adaptări a bărbatului la lucrurile necunoscute sau parțial cunoscute”[1]. Se naște așadar în Oldman un nou impuls: energia psihică este împinsă către reunire cu întregul psihicului.
Miss Ibbetson este o domnișoară despre care nimeni nu știe prea multe, o femeie care îi cere o întrevedere în scopul unei evaluări. Este foarte simbolică cererea acestei femei: o evaluare – un inventar al interiorului.
Miss Ibbetson, o tânără închisă într-o casă în stil vechi, suferindă de o boală care o împiedică să interacționeze cu oamenii, este întruchiparea Animei sale captive. Ea este misterioasă, fascinantă. „Anima și animusul au o influență extraordinară, deoarece lăsăm umbra în seama lor. (…) Unirea dintre umbră și anima are caracterul a ceva deosebit de misterios”[2] Miss Ibbetson este așadar și o reflectare a părții sale întunecate – partea care înșeală. Până la sfârșitul filmului aflăm de fapt că este mână în mână cu Umbra. Ea declară la un moment dat: ”Dl Oldman nu mă cunoaște, însă eu știu multe despre el.” Anima este cea care îl va conduce către interioritatea neexplorată.
Anima este mereu foarte aproape de miezul arhetipal al umbrei, îi este aidoma. Tânărul său prieten, Robert chiar îi explică la un moment dat: „Piesele sunt ca oamenii. Dacă au fost împreună suficient de mult, împrumută reciproc formele.”
Lui Oldman îi ia ceva timp până să poată interacționa cu Anima sa, Miss Ibbetson. Spre deosebire de clienții săi obișnuiți, care îi respectă programul încărcat și modul rigid de lucru, Miss Ibbetson are tot felul de ciudățenii și pretexte peste care, chiar dacă frustrat, Oldman trece. Primele interacțiuni sunt prin telefon. Oldman o respinge inițial, însă există o fascinație care îl împiedică să renunțe. Următoarele interacțiuni le au într-una dintre camerele vilei Ibbetson, printr-un perete. În cele din urmă Oldman primește cheile casei, pentru a putea veni ori de câte ori are nevoie.
Locul pe care îl descoperă, casa femeii, este plin de mister. „După cum arată, ai crede că proprietarii au murit cu secole în urmă. (…) Atâtea camere. Nu am reușit niciodată să le număr pe toate. (…) Imperiul se prăbușește.” Complexul Anima se activează. Oldman începe să exploreze acest spațiu, care este de fapt un spațiu interior de mult uitat. Acest proces este însoțit de decădere energetică la nivelul Eului, neatenție, intensitatea prezentului este concentrată pe fascinația cu privire la Anima. Chiar și Miss Ibbetson pare năucita. Ea îi oglindește neliniștea interioară, îi spune: „De când ai apărut, mi-ai întors lumea pe dos”.
Atunci când o întreabă de ce stă ascunsă, ea îl provoacă pe cele mai sensibile aspecte ale personalității sale, cele ce țin de Persona sa: „Dar dumneata de ce umbli cu mâinile acoperite cu mănuși?”, iar ceva mai târziu îi declară: „Sunt dezgustată de cei care nu au încredere în culoarea părului lor.”. Ulterior, după ce citește oferta de evaluare, îi spune: „Încerci să mă înșeli. E totul în avantajul tău. Hoț nenorocit!”
Oldman face așadar primul compromis, renunță la un aspect al Personei – părul vopsit. Se arată așa cum este în public, un om trecut de prima tinerețe. Acceptă chiar un interviu.
Când simte că Miss Ibbetson nu este bine, este cuprins de anxietate. Încearcă să doboare peretele despărțitor prin care comunică. O strigă pe numele mic, Claire – devine așadar mai intim cu ea. Acceptă chiar un telefon mobil, pe care îl respingea și detesta până atunci. Telefonul mobil este aici simbol al comunicării directe, fără intermediar, semn că încep să cadă alte bariere.
În timp ce vorbește cu ea la telefon din camera sa secretă, încearcă să atașeze un chip vocii. Se uită la fiecare tablou în parte în încercarea de a avea o imagine cât la apropiată a ei. El împărtășește prietenului sau mai tânăr, Robert, că nu este dornic să îi vadă chipul ci este mai degrabă curios. Curiozitatea îl determină să facă așadar ceva ce nu ar fi în stilul sau: o spionează. Imaginea este plină de simbolism: o spionează din spatele unei statui înfățișând un cuplu sărutându-se.
Prima dată când o vede, Claire arată exact cum ne este înfățișată Anima în perspectiva jungiana: nerafinată, neîndemânatică, o apariție brută, bolnăvicioasă, nesofisticată. A doua oară îi surprinde o parte de nuditate și asta îl năucește cu totul: transpiră, se simte rău. Apogeul în această interacțiune este momentul când renunță la o altă parte a Personei – la mănuși.
Întâlnirea directă dintre ei este foarte interesantă. El îi declară: „Crede-mă, nu mă comport de obicei așa. (…) nu mă pot stăpâni. Vreau să te văd.” El o descrie mai târziu: „Avea privirea unei făpturi înspăimântate de Univers. Și mi-am putut citi propria teamă în ochii ei.”
Pe măsură ce Oldman înaintează în cunoașterea și cucerirea Animei, adună piese din pivnița casei Clarei și, cu ajutorul prietenului său mai tânăr, Robert, compune piesă cu piesă un mecanism din secolul XVII. Acesta este cunoscut ca redând mereu doar adevărul. Mecanismul este o întruchipare a psihicului descompus, care este în proces de recompunere.
Miss Ibbetson ne dă câteva indicii cu privire la momentul când s-a produs dezechilibrul în psihicul lui Oldman: „Nu am părăsit această casă de când aveam 15 ani. (…) Nu văd pe nimeni”. De asemenea, ne povestește și de ultimul moment pe care și-l amintește ca reper de echilibru: într-un restaurant din Praga, numit simbolic: „Zi și noapte”: ” Aveam 14 ani. (…) Am fost foarte fericită acolo”.
Odată adusă în lumina conștiintei, Anima poate începe să fie rafinată. Oldman își asumă această atribuție, îi cumpără rochii, machiaje. Începe acest proces, inspirat fiind chiar de frumusețea neșlefuită a Clarei, pentru că „Anima nu se ocupă numai de prostioare, ea este și femme inspiratrice.”[3] Însă acest lucru vine cu un preț: el își pierde interesul cu privire la activitatea sa principală, activitatea Personei. Începe să neglijeze clienții, refuză să țină licitații importante. Ba chiar se prezintă foarte prost pregătit la o licitație în momentul când crede că a dispărut Claire.
La cina organizată de Oldman în casa Clarei, aflăm câte ceva despre trecutul său: Oldman a fost orfan, a crescut așadar fără mamă. Înțelegem așadar de ce această teamă de femei: raportarea la feminitate s-a realizat direct în arhetip, nu a existat un material experential care să formeze un complex matern coerent, care să rafineze și să apropie imaginea feminității de conștiință.
Când interesul pentru mecanism sau pentru bunurile sale pare să fie mai mare decât interesul pentru Claire, aceasta dispare. Libidoul Animei se retrage într-un loc mai ascuns chiar decât cel în care a fost ținut captiv ani de zile. Când, după multe căutări, o găsește în mansardă aceasta îi spune: „Credeam că m-ai abandonat. Ca atunci când ne-am întors din Praga.”
Când Claire reușește în sfârșit să-și învingă teama de lume și iese, Oldman o invită în spațiul său intim – îi arată colecția sa de picturi. Este copleșită, însă îi spune: „Așadar nu am fost prima. Au mai fost și alte femei.”
Virgil este pregătit să renunțe la alte aspecte ale Personei – prin retragerea din meseria pe care a practicat-o toată viața. Asta ar presupune ca și acel aspect de Umbră ce i se asociază, înșelătoria, să devină inutil. Billy îi spune că o să-i ducă dorul. Ca un omagiu final, îi spune că, pentru a-i aminti ce artist ar fi putut fi, i-a trimis cadou un tablou. Este chiar tabloul din casa Clarei.
Ajuns acasă după ultima licitație din carieră, Oldman descoperă că toate tablourile din colecția sa au dispărut. Este ca și cum dispariția aspectelor de Umbră: cel al înșelătorului și cel al Don-Juan-ului au luat cu ele și toate aspectele de feminitate netrăite precum și întruchiparea Animei. Totul pare să fi fost o închipuire și totuși nu. Tablourile erau simboluri ale inflaționării Eului prin Persona. Odată ce a dispărut Umbra, dispar și tablourile.
Robotul la care lucrase până atunci Robert se dovedește a fi grotesc și adevărul pe care îl aștepta de atâta timp este chiar adevărul său interior: acela că „Fiecare fals ascunde ceva autentic”, sau reversul, fiecare lucru autentic ascunde în sine un fals. Chiar Billy i-a spus la un moment dat: „Sentimentele oamenilor sunt ca operele de artă. Pot fi simulate să pară exact că originalul. Orice poate fi simulat: bucuria, suferința, ura, boala, însănătoșirea.”
Psihicul lui Oldman se scindează. Totul se prăbușește, dispar toate persoanele oglindă: Billy, Robert, Claire. Toți trei „lucrau” împreună: aspectele de Umbră și Anima funcționau în tandem. Aici se întâmplă adevărata confruntare a lui Oldman cu Umbra și Anima, în urma căreia el poate întrevedea ordinea secretă a întregii întâmplări: sensul. „Abia când toate punctele de sprijin au fost distruse și când nu mai există speranța vreunei proiecții, se creează posibilitatea trăirii unui arhetip care până acum a stat ascuns în lipsa de sens, plină de semnificație, a Animei. El este Arhetipul Sensului, așa cum Anima este Arhetipul Vieții pur și simplu.”[4]
În perioada de refacere, Oldman se confruntă cu realitatea: stă și analizează aspectele sale de umbră: Billy și Robert, le desconspira. Asta pentru că întâlnirea cu Sinele presupune mai întâi de toate întâlnirea cu Umbra și integrarea acesteia. În final interacționează cu fata infirmă ce locuiește în apartamentul de la etaj al cafenelei aflată vis a vis de vila Ibbetson. Află că o cheamă Claire, că ea este proprietara vilei. Ea este practic adevărata întruchipare a feminității rămasă în casa sufletului: o feminitate infirmă, pe care trebuie să o privească ca atare.
Când reușește să se recompună pleacă în Praga, unde închiriază un apartament. El se reîntoarce practic în locul unde Anima sa îi spusese că a fost fericită pentru ultima oară cu mulți, mulți ani în urmă: în restaurantul „Zi și noapte”. Design-ul restaurantului este foarte simbolic: este un mare mecanism de ceas ale cărui piese sunt compuse și funcționează dependent unele de celelalte. El se așează în centru, și-a regăsit centrul, este pregătit pentru un nou început. Când chelnerul îl întreabă: „Sunteți pe cont propriu (singur) domnule?”, el raspunde: „Nu. Aștept pe cineva!”. Practic ne arată că nu și-a pierdut speranța. Odată întâlnită, trăită, Anima poate fi regăsită, „reparată”. Anima reprezintă totuși suflet, ori întâlnirea cu sufletul nu poate fi uitată. Întâlnirea cu Anima a fost pentru el o probă de curaj, o încercare decisivă. Cu toate că la prima vedere pare o nereușită, totuși întâlnirea cu Anima l-a condus la interacțiunea cu conținuturi psihice care nu au fost anterior în posesia lui, așadar există evoluție în tot acest aparent eșec. Odată cu regăsirea centrului, Oldman este pregătit să aprofundeze întâlnirea cu arhetipul Sensului, înfățișat de cele mai multe ori ca Bătrânul Înțelept, acel: „demon nemuritor care străpunge întunecimea haotică a simplei vieți cu lumina sensului”.[5]
[1] C.G. Jung (2012) – Analiza viselor, Editura Trei, Bucuresti, pg. 75
[2] C.G. Jung (2012) – Idem, pg. 76-77
[3] C.G. Jung (2012) – Idem, pg. 79
[4] C.G. Jung (2003) – Opere Complete, 9/1, Editura Trei, Bucuresti, pg. 42, par. 66
[5] Idem, pg. 47, par. 77
Sursa imagine: https://pixabay.com/photos/istanbul-turkey-art-gallery-168774/