(Prezentul articol reprezintă este o analiză a evoluției conținutului în mitul Daphne și basmele populare Dafna și Fata din dafinu’)
Basmele, în special cele populare, sunt vii, se transformă în funcție de evoluția inconștientului colectiv. Fiecare povestitor își va pune în act propriile proiecții atunci când va transmite mai departe un basm. Ce se va păstra în popor, va fi totuși versiunea comună, validată sau agreată de majoritate, o expresie a gradului de evoluție, o oglindă a sufletului specifică momentului și locului.
Vom face o incursiune în cele ce urmează în trei resurse literare: mitul Daphneei[1] și basmele cu origini precreștine Dapha[2] și Fata din dafinu’[3] încercând să urmărim evoluția la nivel de conținut.
Dafinul, laurul, sau ciumăfaia sunt plante medicinale menționate în folclor ca fiind folosite în descântecele de dragoste[4]. Și într-adevăr, în fiecare dintre cele trei resurse vom avea de-a face cu câte o poveste de dragoste: în mit între Apollo și Daphne, iar în cele două variante de basm între un prinț și fata din dafin.
În mitul de origine greacă, Daphne era o nimfă fecioară din alaiul cinegetic al zeiței Artemis. Daphne îi cere tatălui său dreptul de a rămâne virgină. Apollo se îndrăgostește de ea, dorește să o aibă[5], însă ea nu îl dorește, fiind fidelă angajamentului luat, așadar îl roagă pe tatăl ei, zeul fluviului Peneu să o ajute. Acesta o preface în dafin. Apollo este mâhnit, însă decide ca frunzele laurului să devină “podoaba pletei, lirei şi tolbei (…) cu săgeti”. De asemenea, frunzele vor deveni cunună pentru “învingătorii-n lupte”[6]. Mitul așadar se închide cu captivitatea fetei în trunchiul de copac, respectiv reîntoarcerea acesteia în natură, dar și cu un câștig pentru Apollo într-un aspect de Anima, care, odată întâlnită, este translatată într-o formă artistică: înfrumusețează pleata, tolba și lira, așadar are legătură cu esteticul, cu frumosul, cu arta. Apollo nu dorește prin urmare să o posede ca femeie, ci dorește să posede ceea ce are ea, acele particularități care lui îi lipsesc.
Pare că Apollo reușește să-și însușească aceste aspecte de Anima (este “învingător în luptă”), le integrează și le pune în act. Dintr-o perspectivă jungiană, putem considera că Apollo reușește să aducă în conștient noi conținuturi, până în acel moment inconștiente, cel mai probabil legate de funcția psihologică simțire.
În varianta de basm de la 1875, Fata din dafinu’, povestea este deschisă prin sintagma “când era cerulu aproape de pămentu”, așadar ne duce cu gândul la o lume scufundată, adormită în inconștientul colectiv. Părinții, împăratul și împărăteasa, îi oferă prințului care nu dorește să se nască lucruri concrete: bani, fata împăratului, arme, însă acestea nu-l conving pe prinț. Se liniștește însă când află că o va putea avea pe Sandra Lucsandra, cea “de peste nouă mări şi nouă ţări”. Când prințul crește, împărăteasa îi destăinuie că “Sandra Lucsandra nu se află pe lume”, sau cu alte cuvinte aceasta nu mai este disponibilă în lume, așadar el pleacă într-o călătorie în căutarea ei.
Dacă în varianta de basm de la 1875 împărăteasa are dificultăți în a da naștere și reușește acest lucru doar promițând o întâlnire a prințului cu Anima, sufletul, în varianta din 1909 (Daphna), împărăteasa este deja în faza în care nu mai poate procrea.
În această versiune (1909), personajul principal, fata, este așadar adusă de spirit (vântul) unei femei care își dorește un copil. Însă aceasta nu este capabilă să o recunoască ca atare, ca ființă, ceea ce ne duce cu gândul la faptul că fata este mai degrabă o ființă spirituală. A nu procrea poate însemna și a fi incapabil să dai viață unor impulsuri creative. Așadar putem presupune că femeia, poate la mijlocul vieții, este provocată să aducă ceva nou în Eu (poate noi valențe ale Sinelui), însă nu este capabilă să vadă și să integreze acest “nou” în viața ei.
Aici sesizăm o primă deosebire de mit și de varianta de basm de la 1875: o nevoie de integrare a unor aspecte creative de către femeie, așadar putem presupune că la nivel colectiv a avut loc o ruptură a femeii de anumite aspecte legate de suflet, de frumos, de estetic, poate datorită sărăciei, poate datorită vieții dificile, poate datorită contextului istoric. Vedem că împărăteasa, atunci când primește ceea ce a cerut într-o frunză, nu o observă ci “o adună în făraș și o aruncă la gunoi”. Așadar aceasta este preocupată de lucruri concrete, din realitatea imediată, reprezentate aici prin a face curățenie și nu are disponibilitatea de a acorda atenție unor lucruri speciale, specifice sufletului, cum ar fi frunza care “se mișcă singură și umblă ca omul”.
Atunci când femeia este ruptă de aceste aspecte ale sufletului în societate, la fel va fi și bărbatul, care nu va avea pe ce să proiecteze anumite aspecte ale sale de tip Anima. Asta poate conduce, bineînțeles, la o cădere din punct de vedere cultural, esteticul și frumosul fiind parte integrantă din cultură. Simion Mehedinți ne oferă o înțelegere mai clară a acestori două valențe: cea telurica, specifică vieții ancorate în concret și cea culturală specifică vieții sufletești: „După cum frunza are două feţe: una strălucită, spre soare, alta mai întunecată, întoarsă spre pământ (dar foarte însemnată, fiindcă prin aceasta planta respiră şi se hrăneşte zilnic), tot aşa viaţa omenirii are două aspecte: unul teluric – civilizaţia, adică tehnica materială; altul ceresc – cultura, sau suma tuturor produselor sufleteşti, prin care omul caută să intre în echilibru cât mai deplin cu restul creaţiunii şi, în genere, cu universul moral care îl cuprinde. Amândouă aspectele acestea sunt inseparabile şi simultane, nu succesive (…)”[7].
Dafna este o fiică a naturii, este adusă sub formă de frunză, iar din frunză se prinde un pom de dafin. Fata locuiește în trunchiul acestui dafin, așadar ni se confirmă că este nu o ființă întrupată, ci suflet, lemnul fiind unul dintre adăposturile pentru suflet în mitologia românească[8]. Inocența și virginitatea sunt asociate cu natura pură. Dafna este personificarea fitomorfă feminină a laurului și este, așadar, o întrupare a unui aspect de tip Anima pentru prinț. Ea îl fascinează, însă nu este suficient de ancorată în lume pentru a-l convinge pe acesta să o dorească în realul vieții sale, tocmai de aceea el fuge, se sustrage unei conexiuni stabile cu aceasta.
Ni se confirmă așadar ruptura de suflet, de cultură, pe care am subliniat-o anterior. Mai mult, odată ce Daphna iese din lumea ei spirituală, în ambele variante de basm, prin sărutul și intrarea în cortul prințului, așadar prin coborârea ei în concret, aceasta nu mai poate sălășui în “case ale sufletului”, nu se mai poate întoarce în lumea ei. Soluția ar fi fost probabil posibilitatea ca prințul să pătrundă în lumea ei și nu invers. Atunci când ea rămâne în lume este a nimănui.
Singurul care reușește să o vadă, în ambele variante de basm, este călugărul, care mai poate avea încă acces la lumea sa interioară. Acesta este singurul care poate îmbrăca hainele aurite ale fetei, așadar mai poate aduce aspecte sufletești în lume.
În ambele variante de basm prințul o întâlnește pe fata din dafin, este fascinat de ea și o seduce, însă nu reușește să rămână în contact cu aceasta, pleacă. Cu mult efort din partea fetei, într-o variantă prin poveste (o formă de expresie a culturii) sau în altă variantă prin cântec (o altă formă de manifestare a culturii) fata din dafin reușește sa-i readucă aminte prințului cine este. Numai atunci (în varianta de la 1875 chiar într-un moment când fata este aproape să-și dea sufletul, așadar să se retragă din lume), o recunoaște prințul și decide să o ia de nevastă, așadar să facă “nunta împărătească”, care are rol integrator, de hieros-gamos. El reușește așadar să își asume aspectele de suflet, să înceapă să perceapă frumosul: “Da-mi Doamne încă doi ochi să o privesc”.
Urmărind firul evolutiv în cele trei resurse litarare, observăm următoarele: dacă în mit aveam de-a face cu o disponibilitate a valențelor sufletești la îndemâna bărbatului, acesta având nevoie pentru a le integra doar de voință, în variantele următoare întâlnim o neîncredere în ce privește prezența valențelor sufletești în lume (exprimate în varianta de la 1875 prin promisiunea împărătestei, în care de fapt nu crede), precum și o dificultate a bărbatului de a recunoaște și a rămâne în contact cu sufletul, urmate, în versiunea de la 1909 de o imposibilitate a femeii de a da mai da naștere unor impulsuri creative, făcând așadar și mai dificilă oglindirea acestor aspecte de tip Anima pentru bărbat, cu consecințe probabil, în manifestările culturale ale vremii. Toate cele trei variante prezintă însă un final fericit, respectiv reunirea masculinului cu femininul, în mit prin manifestarea aspectelor de tip Anima în lume, iar în cele două basme prin nunta din final.
[1] Alexandru Mitru – Legendele Olimpului. Zeii, Editura Vox 2000, Bucuresti, 2011, pg. 146
[2] *** – Basme din toate ținuturile românești, Editura Librariei Socec & Co, Societate Anonima, București, 1909, pg. 277
[3] *** – Basme, orații, păcălituri și ghicitori, Editura Socec si Compania, București, 1875, pg. 21
[4] Ion Ghinoiu – Panteonul românesc. Dicționar, Editura Enciclopedică, București, 2001, pg. 101
[5] Cuvântul grecesc nymphólēptos înseamnă “posesie” și are așadar rădăcini în cuvântul nimfă;
[6] Victor Kernbach – Dictionar de mitologie generală, Editura Albatros, București, 1983, pg. 154 şi
Alexandru Mitru – Legendele Olimpului. Zeii, Editura Vox 2000, București, 2011, pg. 146
[7] Mona Mamulea – Dialectica închiderii și deschiderii în cultura română modernă, Editura Academiei Române, București, 2007, pg. 168 (note de subsol)
[8] Ion Ghinoiu – Panteonul românesc. Dicționar, Editura Enciclopedică, București, 2001, pg. 219
Sursa imagine: https://pixabay.com/photos/blooming-red-green-flower-nature-774185/