Am văzut prima dată acest film, „On Body and Soul”, în 2017, în cadrul festivalului „Filmes du Cannes a Bucharest”. M-a fascinat încă de atunci arta regizoarei Ildikó Enyedi. Am revăzut de fiecare dată cu plăcere filmul, spre exemplu în puținul timp cât a rulat pe Netflix, sau acum, pe streaming aici.
Pentru o analiză aprofundată a dinamicii ilustrate în film, voi utiliza ca punct de referință lucrarea analistei jungiene Mara Sidoli, „When the body speaks – The archetypes in the body”. Prin intermediul referințelor sale și ale altor autori jungieni, Sidoli oferă instrumente valoroase pentru înțelegerea motivului pentru care corpul este considerat purtătorul și conținătorul psihicului, al sufletului, aspect evidențiat poetic și de titlul filmului „On Body and Soul”.
Explorând legătura dintre trup și suflet în „On Body and Soul”
Acțiunea filmului începe într-un abator, un spațiu auster, rece, umed, pe alocuri întunecat, zgomotos, sângeros, unde corpuri de animale sunt dezembrate spre a fi duse mai departe către consum. Este un spațiu al dezintegrării, care duce cu gândul la o burtă maternă neprietenoasă, neiubitoare, ucigătoare. În acest spațiu se întâlnesc și se observă reciproc cele două personaje principale – Mária, o tânăra nou venită în întreprindere, care se ocupă cu controlul calității și Endre, directorul economic al abatorului.
Spațiul auster al abatorului oglindește rigiditatea afectivă internă a celor două personaje – și aceștia, la începutul filmului, par să trăiască în două corpuri dezafectate: Mária datorită condiției de care suferă – este captivă în mecanisme de apărare de tip autist și obsesiv compulsiv iar Endre este „dez-afectat” datorită traumei divorțului și probabil a unui AVC care i-a lăsat paralizată o parte de corp.
În contrast cu această imagine austeră, într-un spațiu care se revelează a fi un spațiu oniric, ne apare o imagine picturală din natură, care, în ciuda faptului că are și ea partea ei de austeritate, prin anotimpul rece: zăpadă, ceață, aduce întâlnirea dintre o căprioară și un cerb, două animale adaptate – două corpuri libere, vii, conectate la instinct și la firesc, care se observă și se adulmecă reciproc.
Întâlnirea din vis, care compensează pentru dificultatea celor doi de a se întâlni în real, închide treptat spațiul de distanță dintre ei.
Găsim înțelesul celor două planuri în care funcționează experiența celor două personaje – planul corporal, instinctual, auster și planul fanteziei, în modul cum funcționează arhetipurile. Sidoli, citându-l pe Fordham, ne oferă acest înțeles:
„Teoria arhetipurilor pune corpul și psihicul împreună. Teza lui Jung referitor la bipolaritatea arhetipului devine foarte semnificativă: arhetipurile pot fi înțelese ca fiind entități inconștiente, care au doi poli – unul care se exprimă prin impulsuri instinctuale și pulsiuni, altul care se exprimă sub forma fanteziilor. Spre deosebire de impulsurile instinctuale, care sunt relativ fixe și puține la număr, componenta de fantezie (sau cea spirituală) are o gama largă de forme de expresivitate și este mai flexibilă. (Fordham 1976:6)”
Visul comun al celor două personaje este cel care leagă cele două planuri, care aduce laolaltă întregul, chemând, atât pentru Mária, cât și pentru Endre, afectul, care poate deveni puntea de legătură în real și care îi poate apropia.
„În viziunea lui Jung, afectele sunt viața, sângele psihicului. Poate chiar mai semnificativ, afectele sunt puntea dintre corp și psihic, instinct și spirit, prin care acestea influențează psihosomaticul.”
„(…) emoția este focul alchimic a cărui căldură aduce totul la viață și a cărui căldură arde toate elementele superflue și le transformă în cenușă… Însă pe de altă parte, emoția este momentul în care oțelul întâlnește cremenea și o scânteie este aprinsă, pentru că emoția este principala sursă de conștiință. Nu există nicio schimbare de la întuneric la lumina sau de la inerție la mișcare fără emoție. (Jung 1938:96) ”
Mária, care a funcționat probabil toată viața pe baza unor strategii de a fi în lume învățate și repetitiv exersate, pe o rigoare păstrată la milimetru (obsesivitate), strategie care o face competentă profesional, dar inadecvată în spațiul relațional, începe să se întâlnească, prin aceste randevu-uri în lumea fanteziei, cu apropierea firească, cu atingerea, cu dorința, experiențe care îi stârnesc interesul și în real și încep să îi împrietenească, treptat, corpul cu realitatea afectivă, cu Erosul. Ea testează senzorialitatea liberă care oferă plăcere, lăsându-și mâna să simtă căldura și moliciunea piure-ului pentru prima dată, sau lăsând razele doarelui să îi mângâie obrazul, în condițiile în care obiceiul ei era să stea în umbră.
Începe să își caute trăsăturile, într‑o căutare a identității corporale și a feminității. Are parte de oglindirea privirii feminine când, în încercarea de a se vedea, femeia de serviciu a abatorului îi dă câteva sfaturi pertinente: „Oamenii subestimează puterea mișcării, draga mea.”
Endre, pe de altă parte, destul de minimalist și neglijent, cu o natură mai degrabă pragmatică și oarecum cinică, parcurge drumul de la logică și o viață aridă, rutinieră, către curiozitate, confuzie, dorință, surpriză, prezență și acceptare. Devine mai atent cu sine, începe să se aranjeze, își aduce aminte că obișnuia să iasă la masă în oraș, la restaurant.
Întâlnirea cu alteritatea, atunci când este realizată în prezența siguranței emoționale, are capacitatea de a transforma mecanisme rigide. Asta se petrece într-un ritm suficient de lent iar cei doi au timp să se acomodeze cu aceste noi valențe de Eros care le impregnează corpurile și viața. Însă ritmurile lor nu sunt perfect suprapuse, așadar, la prima încercare de a închide distanța – când Mária rămâne peste noapte la Endre, aceștia nu reușesc să se sincronizeze nici în real, nici în vis. Asta reactivează mecanismele de apărare ale lui Endre și acesta ia distanță.
Mária, folosind mecanismele compulsive proprii, încearcă să înțeleagă ce a lipsit sau ce i-a lipsit. Își cumpără un telefon, și în încercarea de a-l înțelege pe Endre, își cumpără un album cu muzică de dragoste.
Momentul în care Mária se lasă pătrunsă de emoția contactului cu muzica (link aici) este de o frumusețe artistică și de o intensitate emoțională incredibilă, fiind unul dintre momentele culminante ale filmului. Mária este copleșită de emoție și închide casetofonul imediat.
Ea ajunge să intre în contact cu sentimentul de pierdere – pierderea legăturii, care primește în sfârșit semnificația pierderii de sine. Prin legătura cu Endre, Mária a reconstruit accesul la viul din ea – de aici și impulsul de a-și lua viața, cand legătura dintre ei se stinge.
Spargerea geamului, un gest total atipic pentru o persoana cu apărări obsesive, echivalează cu spargerea sistemului ridigizat de apărare internă care a încapsulat și ținut Eul prizonier, dar și cu o regresie într‑un spațiu traumatic foarte timpuriu, specific funcționărilor de tip autist descrise de Bick și Tustin, într-un moment incipient de formare a Eului, unde trăirile sunt experimentate ca absolute.
Din nou, Mara Sidoli ne ajută să dăm sens acestui moment regresiv atât de încărcat:
„Atât experiențele „iubitoare și creative”, cât și cele „violente și distructive” au o calitate absolută. Ele sunt absolute pentru sugar; nu există nimic altceva decât acea experiență particulară în care el sau ea este complet implicat. Jung subliniază absolutitzarea ca un atribut al sinelui, indicând că la sugar, sinele este activ și predomină asupra ego-ului.”
Telefonul lui Endre o reanimează pe Mária, iar reaproprierea lor aduce și surpriza de final a filmului: cei doi nu se mai întâlnesc în vis, pentru că au reușit să se întâlnească în real.
Filmul se mișcă dinspre brut, auster, nemilos – dinspre sângele care înseamnă moarte – către emoțional, afectiv, relațional – sângele care înseamnă viață.
Bibliografie
Sidoli, M. (2000) – When the Body Speaks The archetypes in the body, Routledge
Imagine: Apple TV