Nu cred că aș fi găsit o zi mai bună să scriu acest text precum „Ziua internațională a cărții”.
Am auzit prima dată de Han Kang acum doi ani, când a câștigat premiul Nobel pentru literatură. Îmi amintesc că m-au mișcat delicatețea, blândețea și fragilitatea acesteia, ascultând câteva frânturi de interviuri.
M-am întâlnit însă cu scrierea autoarei abia în această primăvară, în vacanța de Paște. Când am ieșit de la cabinet joi seara, înainte de Vinerea Mare, m-am oprit în Librăria Humanitas și mi-am oferit câteva clipe în care să răsfoiesc, să citesc însemnările de pe coperți și să mă las inspirată de cartea care mă va chema. Am fost tentată de mai multe opțiuni: de ultima carte publicată a lui C.S. Lewis, care îmi este drag, de Arundhati Roy, pe care nu am citit-o până acum, de colecția de eseuri de psihanaliză a basmului românesc, însă m-am oprit în cele din urmă la cartea „Nu ne despărțim” (Editura Humanitas, 2025), de Han Kang.
Astăzi, la nici două săptămâni de la prima carte, o citesc pe de-a cincea, „Disecție” (Editura Art, 2024). Nu cred că am mai făcut o pasiune atât de mare pentru scrierea unui autor de pe timpul când luam la rând cărțile lui Milan Kundera. Să tot fie cincisprezece ani, sau mai bine, de atunci.
„Nu ne despărțim” și „Disecție” sunt cărți superbe, tulburătoare, care fac vizibile, printr-o lentilă a trăirilor subiective, fapte dramatice din istoria Coreei de Sud, precum masacrul din insula Jeju sau înăbușirea protestelor din Gwangju.
„Lecția de greacă” (Editura Humanitas, 2026), carte proaspăt lansată, transpune într-un mod sensibil apropierea a două personaje care trăiesc, fiecare, propria suferință, dar și o limitare traumatică a simțurilor, care îi provoacă să descopere lumea în forme noi, adaptate.
„Cartea albă” (Editura Art, 2019) a venit natural, transpunând experiența afectivă a autoarei de a fi „replacement child”, scrierea așezându-se superb după seminarul Kristinei Schellinski, „New Ways of Becoming – clinical work with adult replacement children”, organizat de catre Societatea Română de Analiză Jungiană, la care am participat în Martie.
Însă nu despre cărțile mai sus pomenite doresc să vorbesc. Ci despre cartea „Vegetariana” (Editura Art, 2026), a treia în seria mea de citiri, care m-a atins până la nivel celular, așa cum pare că reușesc să o facă scrierile autoarei, care te schimbă iremediabil.
„Vegetariana” este o carte răvășitoare, care pune în lumină dinamici ce au legătură cu umbra masculină şi patriarhală care supurează din plin acum la nivel colectiv și modul în care aceasta poate afecta până la anihilare.
Protagonista, Yeong-hye, nu este introdusă în roman prin experiența sa subectivă. Pe tot parcursul cărții, ea este portretizată prin intermediul percepției celor din jur: inițial a soțului prin indiferența, îndreptățirea, dezgustul și ura subtile pe care acesta i le poartă, apoi a cumnatului, care este atras sexual de ea, iar în ultima parte a surorii. Această modalitate de portretizare ne arată cât de puțin i-a fost permis protagonistei să existe pentru sine. Singurele forme în care pătrundem în experiență subiectivă a lui Yeong-hye sunt visele sau trăirile nerostite ale acesteia, care sunt redate așa cum au venit, nefiltrate.
Ca urmare a unui prim vis răvășitor, Yeong-hye alege să renunțe la carne. Visul, care o tulbură și anticipează o criză psihică severă, are ceva familiar pentru protagonistă:
„Nu pot explica… acea senzație vie, ciudată, dezgustător de stranie… îmi era și necunoscută, și familiară.”
NU-ul spus cărnii este NU-ul pe care nu îl poate formula sau rosti în realitate în relație cu neglijența și disprețul soțului, cu intruziunile, violența și lipsa de protecție din experiențele istorice din familia de bază și echivalează cu NU-ul spus părții de sine, „carnea” intoxicată de ura celor din jur. Corpul disprețuit, corpul bătut, devin corpul refuzat, carnea refuzată. Refuzul cărnii devine respingerea nefirescului, respingerea unei vieți pe dos. Este reflectarea disperării.
O alta frântura dintr-un alt vis, arată drama interna a lui Yeong-hye:
„Cineva omorâse pe cineva și altcineva ascunsese crima… când m-am trezit, nu mi-am putut aduce aminte dacă eu am ucis sau am fost ucisă, sau pe cine am omorât cu mâinile mele… oare să fi fost tu?”
Sunt fascinante sclipirile de conștiență ale celor din jur, care scapă acțiunii care ar fi putut salva. Iată câteva exemple: în trecut, când sora îl întâlnește pentru prima dată pe bărbatul care îi va deveni soț lui Yeong-hye, sesizează stranietatea şi răceala acestuia însă nu i-o împărtășește surorii. După primul vis al lui Yeong-hye, soțul, când realizează că se întâmplă ceva nefiresc cu soția, își spune:
„Chiar dacă starea prin care trecea mi se părea foarte bizară, nu voiam să iau în calcul ceva de genul unei consultații sau vreun tratament.”
Sau mai târziu, când soţul visează:
„Se făcea că omorâsem pe cineva: i-am sfârtecat burta cu un cuțit și i-am scos intestinele lungi și șerpuite. I-am dezosat corpul, scoțându-i carnea moale și mușchii de pe oase, lăsându-i scheletul gol ca atunci când mănânci peşte. În momentul când m-am trezit, am uitat complet pe cine omorâsem”.
Un alt moment este acela când sora și fratele nu se interpun violenței părinților când aceștia doresc să o convingă pe Yeong-hye să revină la hrana omnivoră.
Autoarea reușește să surprindă cu claritate modul în care soțul și familia sunt cruzi sau intruzivi: una dintre scenele sugestive fiind aceea în care soțul forțează actul intim, sau mai târziu, când încearcă să facă alianță cu familia soției, în detrimentul echilibrului acesteia, sau momentul când familia, în loc să ofere conținere, protecție și înțelegere, îi îndeasă protagonistei pe gât acel ceva ce nu mai poate fi tolerat şi digerat. Acest lucru generează decompensarea, iar suferința nemetabolizată, neînsoțită, neconținută, devine boală psihică.
Trădarea tatălui, prin actele de cruzime pe care le-a înfăptuit în prezența sau chiar împotriva protagonistei, trădarea soțului, care, din poziția de îndreptățire patriarhală, în care cel mai important lucru pentru el este pierderea confortului și a „obiectului soție” care îi îndeplinea fără să se plângă toate serviciile pe care el le solicita, continuă cu trădarea cumnatului, care, justificându-și moral demersul ca fiind în numele artei, o supune pe tânără unor acte faţă de care, în starea în care se află, nu are prea mare posibilitate de a se împotrivi, trădându-și în același timp și soția.
În 1997, Han Kang a scris un short story despre o femeie care se transforma într-o plantă. Această poveste pare să fi fost sămânța care mai târziu s-a metamorfozat în romanul „Vegetariana”. La fel ca Daphne (vezi aici), protagonista se întoarce la starea vegetativă atunci când lumea nu mai are de oferit nimic bun. Tânăra vegetariană, refuză mai întâi carnea și, în cele din urmă, hrana umană, trăind în experiențele sale halucinatorii fantasma de a fi un pom, stând în mâini, cu capul în jos, aceasta ipostază portretizând lumea sa interioară, care e întoarsă cu susul în jos.
În filmul Sentimental Value (vezi aici), o scenă superbă este aceea în care Agnes vine să însoțească episodul depresiv al Norei. Împărtășirea suferinței, conținerea şi iubirea ei, precum și facilitarea înțelegerii proiectului de viitor lansat de tată, o ajută pe Nora să iasă din mlaștina tristeții și a deznădejdii și să regăsească un sens care să o pună în contact cu vitalitatea.
Nu același lucru se întâmplă în „Vegetariana”. Chiar dacă sora, In-hye, este cea care o ajută imediat după decompensare şi pe perioada spitalizării, aceasta nu a fost acolo la momentul oportun, când protagonista încă ar fi putut fi salvată, când încă se putea îndrepta către vindecare.
„Vegetariana” vorbeşte despre felul în care un refuz aparent mărunt reușește să exprime ceea ce nu a avut putere sau limbaj să fie spus la timp.
Cât de târziu înțelegem uneori semnele care sunt acolo — în vise, în trup, în tăceri — tânjind după prezență și protecție care să vindece? Câte „NU”-uri ajung să nu fie auzite înainte să devină boală?
În ciuda durității tulburătoare, „Vegetariana” este o carte de o sensibilitate extraordinară. Este despre violența invizibilă din relațiile cele mai apropiate, aceea care se strecoară insidios în normalitatea de zi cu zi, prin întoarcerea privirii, prin tăcere, prin „nu e chiar atât de grav”. Este despre responsabilitatea martorilor: a celor care au intuit, au văzut, au știut — și totuși au amânat să intervină sau să însoţească.
Cartea stimulează o oarecare formă de responsabilitate și vigilență: te obligă să-ți verifici propriile reflexe de martor. Și, poate, te împinge către un gest mic, dar decisiv: să fii acolo, la timp, pentru cineva, cândva — sau pentru tine.
Foto: Editura Art