M-am trezit de dimineață târziu. A sunat ceasul devreme, la ora la care mă trezesc de obicei în timpul săptămânii, însă mi-am permis să închid alarma și să mă afund înapoi în somn, un somn odihnitor, cu vise…
Ritmul meu natural nu este unul alert, este unul lent.
Îmi plac cuvintele care exprimă același sens din limbi diferite:
slow (eng.)….
langzaam (ol.)…
piano (it.)…
Le simt ca pe un dans al sunetelor, ca pe un balet delicat.
Îmi plac în aceeași măsură rapiditatea și eficiența, dar doar ca moduri care îmi permit să mă eliberez de îndatoriri pentru a mă întoarce la slow living, la ritmul meu. Lent, slow, langzaam, piano…
De mai bine de un an, din când în când, fac sushi.
Sunt mai multe motive pentru care îmi place să fac: dorința de a face s-a născut din curiozitate și nevoia de descoperire; văd procesul ca pe o meditație în mișcare, care îmi folosește îndemânarea; este o îndeletnicire de durată, lentă, pe care nu trebuie și nu simt să o grăbesc în niciun fel, foarte coerentă cu ritmul meu; implică ingrediente adesea variate și colorate și creativitate în a le combina; nicio rolă de sushi nu iese precum cealaltă și toate ies imperfecte, ca de începător, dar delicioase, iar asta mă încântă; nu în ultimul rând, mă amuză că fac un produs de inspirație japoneză, cu pește de la magazinul moldovenesc (pentru că nu folosesc peste crud), cu ingrediente cumpărate de la magazinul corean și cu legume românești.
În cartea scriitorului și artistului de ceramică fină Edmund de Waal, „The hare with amber eyes – a hidden inheritance”, autorul, moștenitor al unei colecții de miniaturi netsuke, face o cercetare istorcă încercând să recompună traseul colecției de la momentul în care aceasta a plecat din Japonia până când a intrat în posesia sa.
În secolul XIX, într-un moment când japonismul a pătruns în Europa și cererea pentru produse artistice din insulă a crescut simțitor, un comerciant de artă merge în Japonia pentru a se aproviziona.
„Într-o zi, domnul Philippe Sichel s-a apropiat de un japonez care stătea așezat pe pragul casei sale, sculptând un netsuke care era în ultimele etape de finalizare. Domnul Sichel l-a întrebat dacă nu ar vrea să-l vândă… când va fi finalizat. Japonezul a început să râdă și a sfârșit spunându-i că va dura încă cel puțin optsprezece luni; apoi i-a arătat un alt netsuke care era atașat de centura sa și l-a informat că i-a luat câțiva ani să lucreze acea piesă. Pe măsură ce conversația dintre cei doi bărbați progresa, artistul amator i-a mărturisit domnului Sichel că „nu lucra așa, continuu… că trebuia să se simtă în proces… că era doar în anumite zile… după ce fuma o pipă sau două, când simțea că îl cuprinde entuziasmul şi este odihnit”, în esență, lăsându-l să înțeleagă că pentru a demara această muncă, are nevoie de ore întregi de inspirație.”
Am weekenduri în care îmi permit tihnă și un trai în ritmul meu: lent, slow, langzaam, piano… un ritm care se potrivește cu ceaiul cald și vremea mohorâtă de toamnă.