Am simțit nevoia să redau câteva trăiri interioare și gânduri legate de filmul „Sentimental Value” regizat de Joachim Trier, sperând să vă conving să mergeți să îl vedeți.
Ce face ca acest film să fie atât de special este faptul că emoțiile sunt redate și trezite pentru public nu într-un mod disruptiv, specific filmelor holywoodiene, ci sunt construite picătură cu picătură, secundă cu secundă, formând o țesătură fină și delicată, precum o dantelă, care se întinde pe parcursul întregului film. M-a dus cu gândul la un proces terapeutic lung, care se desfășoară, se desface și se reface blând, într-un ritm foarte coerent cu cel al sufletului.
Punctul în care începe filmul este înmormântarea mamei. Cele două fiice, Nora și Agnes, onorează pierderea acesteia iar evenimentul crează premisele pentru reîntoarcerea tatălui, Gustav, absent din familie de câțiva ani. Se simte imediat tensiunea dintre fiice și tată, existența unor lucruri nespuse și a unor emoții neelaborate.
Nu este prima dată când observ, în filmele nordice, firescul cu care este trăită trecerea în neființă a unei persoane, cu emoții legitime: tristețe, durere, trăite însă într-un mod compus, fără exces, cu demnitate și așezare.
Suntem invitați foarte devreme să ne imersăm în povestea familiei, care are ca punct central, dincolo de toate, casa care a adăpostit câteva generații de pe ramura tatălui.
În cartea sa, „Sacrul și Profanul”, Eliade susține că există spații sacre și spații neconsacrate: „ca să trăieşti în Lume, trebuie mai întâi s-o întemeiezi, şi nici o lume nu se poate naşte în „haosul” spaţiului profan, care este omogen şi relativ. Descoperirea sau proiecţia unui punct fix — „Centrul” — echivalează cu Facerea Lumii”.
Casa familiei devine în acest film astfel „Centrul”, un spațiu sacru creat, un temenos, aproape atemporal, având rol de legătură, acesta adăpostind amintirile complicate ale familiei pe parcursul mai multor generații, secretele și dramele lor și fiind un simbol pentru psihicul familiei, păstrătorul adevărului întreg.
Primele ecouri din trecut, amprente vii în spațiul atemporal al casei dar și al psihicului fiicelor, sunt legate de conflictele dintre părinți și plecarea tatălui.
Atunci se dezvoltă, pentru fiica cea mare, alăturarea și amestecul unor repere-trăiri: liniște – gol – singurătate. După plecarea tatălui, pe de o parte atmosfera din casă (casa) se liniștește, însă se simte atât golul – lipsa și ulterior se face mai evident vizibilă singurătatea. Fiica mai mare, Nora, caută și menține acest trio de repere-trăiri și mai târziu în viața sa, acestea fiind evidente prin dificultatea sa de a se implica emoțional, apropierea – intimitatea fiind probabil echivalate cu „gălăgia” conflictului parental, ea alegând liniștea și implicit golul-singurătatea.
Plecarea tatălui lasă așadar un gol, care împiedică așezarea identitară a fiicelor, fiind vizibilă în special pentru fiica cea mare, prin îndoielile de sine pe care aceasta le are, în ciuda faptului că este recunoscută ca fiind competentă în domeniul ei. Teatrul este pentru aceasta spațiul în care poate trăi diferite „încercări” ale identității (roluri), în lipsa validării paterne care să îi ofere o structură robustă. Privirea lipsă a tatălui o lasă pe fiica vulnerabilă la ochii lumii, ochii publicului, care o sperie până la panică.
Guy Corneau detaliază multiplele moduri în care tatăl, printr-o relație și influenţă coerente, sprijină dezvoltarea și viața fiicelor: acesta poate ajuta la construirea realismului, la stabilirea structurii interne, facilitează dezvoltarea auto afirmării și a capacității de apărare a acestora, poate împinge către explorare, modelează relația cu auto-exprimarea (Logosul), sprijină tranziția dinspre lumea familiei către exterior. Linda Schierse Leonard adaugă că tatăl oferă „un model pentru autoritate, responsabilitate capacitate de decizie, obiectivitate, ordine și disciplină”. Tatăl este, de asemenea, pentru fiice un important reper, fiind primul care le poate recunoaște acestora feminitatea și care le poate convinge că merită să fie iubite (și nu părăsite).
În ciuda faptului că tatăl, Gustav, pleacă, parcă toată familia rămasă, mama și fiicele, sunt invitate inconștient să contribuie la conținerea și vindecarea traumelor sistemice pe care tatăl le-a evitat: mama fetelor este terapeut, fiica cea mică este istoric, având rol în a investiga, a pune cap la cap istoria familiei și a o face cunoscută, fiica cea mare, alegând o meserie care cere o capacitate imensă de elaborare și expresivitate emoțională, care o apropie de lumea tatălui, acesta fiind regizor de film, ea alegând teatrul, o lume de care, din păcate, tatăl nu este foarte interesat.
Drama Norei, este chiar mai mare în comparație cu cea a lui Agnes, sora mai mică. Aceasta, în copilărie, a primit un rol în viața și opera tatălui, chiar dacă temporar, jucând într-un film de succes al acestuia. Nora este așadar fiica uitată, fiica a cărei identitate a rămas în suspensie. În ciuda validării din exterior, ea așteaptă încă privirea tatălui care să o vadă, trăind conflictual dinamica distanță – apropiere.
Pierderea bruscă și prematură a mamei proprii îi impune lui Gustav o viață în care controlul devine important. El devine regizor atât în real cât și în viața proprie, iar persoanele din viața sa pot juca un rol doar atâta vreme cât se supun scenariului său, pe care îl controlează. În felul acesta evită o nouă plecare bruscă, un gol, însă îl recrează în mod inconștient recurent în viața sa: între el și soție, între el și fiice, între el și prietenul cameraman și temporar, între el și actrița americană.
Gustav nu se poate așeza în timp – este prins în spațiul traumatic, într-un illo tempore în care se ferește de doliulul insuficient elaborat. „Acest timp nu „curge”, „nu este o „durată”, este „mereu egal cu el însuşi, nu se schimbă şi nici nu ia sfârşit.”, ne spune Eliade.
Regizorul filmului ne poartă într-o incursiune superbă jonglând parcă cu nuanțe legate de timp: a trecut timpul: în reîntâlnirea după mulți ani cu fiicele, martor pentru trecerea semnificativă a timpului fiind nepotul care este destul de mare, a nu fi în timp: prin iluzia tatălui în cafenea, când spune că cel mai probabil chelnerița crede că el și fiica sunt parteneri, toate la timpul lor: prin propunerea mult întârziată pe care acesta o face fiicei de a juca într-un film al său, le-a trecut timpul: în întâlnirea dintre acesta și vechiul prieten cameraman, care îi oglindește decrepitudinea, nu mai este timp și a da timpul înapoi printr-un oarecare simt al urgenței legat ultimul scenariu pe care Gustav îl scrie si de realizarea ultimului său film.
Gustav are șansa să își așeze viața, să se așeze în timp și să își parcurgă până la capăt doliul prin acest scenariu, care leagă poveștile și crează o istoricizare firească – pierderea mamei, drama lui de a fi un copil abandonat (și drama copilului interior oprit în evoluție, care nu a putut crește, a părții lui de puer), empatia fiicelor care înțeleg în cele din urmă scenariul – fiica cea mică prin cercetarea proprie legată de destinul bunicii și a deciziei acesteia de a-și lua viața, fiica cea mare prin acceptarea rolului care o invită la a trăi și elabora emoțional drama, nepotul care joacă un rol în film, pentru a nu-l juca prin identificare în realitate, inconștient, în propria viață.
Acest ultim film poate fi o oportunitate pentru actorii familiei: Gustav și Nora, de a rupe identificările și suprapunerile: tatăl de a depăși confuzia legată de suprapunerea mama-Anima (simțirea)-Nora și a umple golul, Nora de a separa emoțiile care îi aparțin de cele care aparțin bunicii sau mamei, sau cele legate de doliul netrăit al tatălui.
Ce m-a impresionat pe tot parcursul filmului este că iubirea nu lipsește, ea este prezentă din abundență, însă este înfrânata de reținere și politețe în interacțiuni și este îmbibată cu tristețe, durere, dor, dezamăgire și deznădejde. Emoțiile care nu sunt duse până la capăt sunt extraordinar redate printr-o tehnică cinematografică de întrerupere bruscă a imaginii când emoția este la intensitate.
Tensiunea distanță – apropiere nu dispare, fiind limpede în ultima scenă a filmului, însă este evidentă și străduința fiecăruia de a lucra pentru a face pași pentru a închide golul.
(va urma o analiză legată de actrița americană și dinamică dintre surori)
Filmul rulează în Cinema: https://badunicorn.ro/film/sentimental-value
Sursa imagini: https://badunicorn.ro/film/sentimental-value
Bibliografie
Eliade, M. (2013) – Imagini si simboluri, Editura Humanitas, Bucuresti
Corneau, G. (2016), Absent Fathers, Lost Sons. The Search for Masculine Identity, Shambala, Boulder
Leonard, L.S. (1992), The Wounded Woman: Healing the Father-Daughter Relationship, Swallow press, Athens